CRIZA CUNOAȘTERII DE SINE
Drd Elena ROȘCAN,
Psiholog expert, supervizor, psihoterapeut spiritual, Cabinet Individual Psihologie, Anima Essence
Rezumat
Acest articol abordează tema cunoașterii de sine ca necesitate a procesului de dezvoltare personală în atingerea propriului ideal de viață. Ne-am propus să analizăm dacă procesul de cunoaștere de sine este un demers care apare în mod firesc, ca o tendință spre integritate a ființei umane sau sinergie cu lumea înconjurătoare, până la unirea cu transcendența. Sau este oare o preocupare, o căutare conștientă, efervescentă, ce necesită interes și efort pentru dezvoltarea potențialităților până la împlinirea Sinelui realizat la un nivel superior? Este acest proces o parte componentă a motivației în obținerea succesului în profesie, în relațiile noastre sau în acțiunile de evoluție, de la structuri intuitive de gândire individuală și conduite primare de integrare în grup, în societate, până la elemente de metacogniție, creativitate și integrare în societate prin înalte valori morale?
“Cunoaște-te pe tine însuți și vei cunoaște
întreg universul cu toate forțele sale ascunse”
– înscris pe frontonul templului din Delphi –
Istoria cunoașterii de Sine însumeaza efortul multor gânditori, iar toate teoriile din acest domeniu, în general, urmează aceeași linie și același model de gândire, având același obiectiv și scop. Cunoașterea de sine este inaugurată istoric de “diamonionul” lui Socrate și se închide cu “inconștientul” lui Freud. Primul care pune deschis și în mod expres cunoașterea de sine ca datorie fundamentală a omului este Socrate. Ideea vine, pe de-o parte de la revelația daimoniului său interior, iar pe de altă parte din inițierea filosofului atenian în misterele delphice. Personalitatea și ideile lui Socrate au schimbat fundamental gândirea europeană, determinându-i marile direcții de orientare ulterioară prin Platon, Aristotel și filosofii stoici. Începând cu Socrate, cunoașterea de sine devine știință pentru om, dar și o didactică a persoanei umane, o paidee.
Începând de la Socrate, orice încercare teoretică de explicare a omului sau a conceptelor referitoare la ființa umană, trebuie să se fundamenteze pe două elemente esențiale care nu pot fi separate: „a fi” și „a cunoaște”. Acestea cuprind și explică ființa umană. Este cunoscut faptul ca esse și cogitare sunt cele două elemente din care se constituie, în decursul istoriei gândirii, celebra aserțiune cartesiană cogito ergo sum („Gândesc, deci exist”), ca un răspuns prin secol la imperativul delphic gnothi sauton. Prin aceasta se afirmă coincidența primordială a doua lucruri – „a fi” și „a cugeta”. Acestea sunt inseparabile și apar ca niște concepte care exprimă calitatea persoanei de „a-fi-ea-însăși-prin-ea-însăși” în interioritatea sa. Adică atunci când Eul pătrunde în propria existență înseamnă că face un act de cunoaștere, dar această întâlnire a Eului cu Sinele însuși, în interioritatea sa subiectivă intrapsihică, nu reprezintă altceva decât relevarea conștiinței de sine a persoanei, actul prin care persoana se cunoaște pe ea însăși, comunică cu Sinele.
Esse și Cogitare devin astfel inseparabile, contingente în planul existenței și părți constitutive ale conștiinței. Concluziile la care ajunge Socrate din această sondare a vieții interioare sunt „conceptele rațiunii”, întrucât el caută ideile cele mai generale care să exprime adevărul. Dar aceste adevăruri nu constituie altceva decât esența ființei umane, concentrată în interioritatea sa, în comunicarea cu propria sa persoană. Descoperirea ideilor și ordonarea existenței în conformitate cu ele conduc la înțelepciune, la dobândirea stării complexe de fericire, liniște și echilibru sufletesc interior: la starea de sophrosyne ( „gândire sănătoasă”).
„Gnothi Seauton”(„cunoaște-te pe tine însuți”) este formulata azi ca un îndemn de autoanaliză a sufletului individual, cu scopul unei ameliorări morale. Dar câte persoane în viața de zi cu zi, trăită mai mult sau mai puțin conștient au urmat acest îndemn ?
Imperativul socratic „cunoaște-te pe tine însuți” înseamnă, pentru individ: cunoaște-ți modul de a fi, iar pentru persoană: cunoaște-te ca ființă. „Să-ți amintești de tine” înseamnă a fi conștient de propria ființă – „eu sunt”. Uneori, acest lucru se realizează spontan, este o senzație foarte stranie, este o stare diferită de conștiență. În procesul complex și dificil al amintirii de Sine, practic ne construim sinele propriu. Atunci când reușim să conștientizăm diferite aspecte ale vieții noastre, înseamnă că începem să ne ”trezim”.
Două momente istorice au fost importante în căutarea descoperirii Sinelui: acestea sunt marcate de experiența sufletească a lui B. Pascal în planul spiritual, emoțional afectiv, și experiența rațiunii metodice a lui R. Descartes. Pentru Pascal, viața interioară este contemplare pură, pe când, pentru Descartes, viața interioară este revelația existenței prin îndoială metodică a rațiunii. Matebranche continuă și adâncește aceste teze în plan etic.
Iluminismul aduce în prim-planul teoriei cunoașterii de sine două mari figuri ale gândirii europene: I. Kant și Maine de Biran. Primul dă vieții interioare dimensiunea ei antropologică, pe când cel de-al doilea pune problema psihologiei introspective. Ambii recunosc interioritatea sufletească și existența simțului intern ca manifestări fundamentale ale persoanei.
Secolul al XIX-lea aduce o răsturnare a ideilor despre viața interioară, cu o consecință dintre cele mai spectaculoase din istoria gândirii. Acest proces este inaugurat de S. Kierkegaard și de F. Nietzsche care readuc în discuție problema pasiunilor și implicațiilor asupra vieții sufletești și morale a persoanei. Dar odată cu aceasta se produce și marea răsturnare a ideilor filosofice despre pasiuni, prin actul de “medicalizare” al acestora.
La începutul secolului al XX-lea și în primele sale decenii, S. Freud va introduce psihanaliza care pune în mod predominant accentul pe sfera inconștientului, considerând că inconștientul reprezentă “centrul de greutate” al vieții psihice, dar și instanța fundamentală care guvernează întregul aparat psihic.Viața interioară devine o mișcare a pulsiunilor inconștientului, iar Eul devine instanța conștientă, ambele aflate într-un paradoxal raport de confruntare conștientă, condiție fundamentală a echilibrului psihic al persoanei. Acestea fiind, în linii generale, aspectele persoanei legate de experiența vieții interioare și cunoașterea de sine, precum și istoria etapelor cunoașterii de sine. Cele trei instanțe ale vieții psihice: inconștient, preconștient, conștient sunt înlocuite după 1920 cu o alta triadă: sinele, eul și supraeul.
În concepția psihanalitică clasică, a lui Freud, la început „totul era Sine”, iar Eul și Supraeul s-au constituit prin diferențierea progresivă. Sinele nu este întregul inconștient ci are proprietatea de a fi total inconștient, așa după cum Eul și Supraeul sunt nu total, ci în mare parte inconștiente. Dar, deși inconștiente ca Sinele, Eul și Supraeul nu au în aceeași măsură-spunea Freud- “aceleași caractere primitive și iraționale”. Psihanaliza freudiană proclamă Sinele ca fiind o structură de personalitate puternică deoarece furnizează energia pentru celelalte două structuri. Sinele acționează în concordanță cu ceea ce Freud numea principiul plăcerii, principala funcție este să evite durerea și să instaureze plăcerea prin reducerea tensiunii. Eul, posedă conștiința realității, este capabil să perceapă și să folosească elemente din mediu într-o manieră practică și acționează conform principiului denumit de Freud – principiul realității. Supraeul este considerat arbitrul moralității și se află într-o continuă căutare a perfecțiunii morale. În termenii intensității și irațiunii lui, determinantă devine insistența de suprapunere, spre deosebire de Sine, scopul lui este de a inhiba plăcerile Sinelui, deoarece amânarea intră în juristicția Eului. Se poate aprecia ca Sinele nu poate percepe realitatea, singura cale prin care Sinele poate încerca satisfacerea trebuințelor este cea reflexă sau cea a experienței fantasmatice.
Carl G. Jung, discipol al școlii freudiene, întemeietorul psihologiei analitice, este cel care introduce conceptul de arhetip, „imagine primordială” sau tendințele înnăscute care influențează conduita umană. Pentru individ arhetipurile reprezintă la nivel mental ceea ce sunt instinctele la nivel biologic. Pentru Jung aceasta este imaginea lui despre Dumnezeu, căci sinele Uman și cel Divin nu pot fi distinse. Totul este spirit –vântul, respirația sunt 2 simboluri ale lui.
Jung vorbește despre Sine care aparține inconștientului individual și are o funcție compensatorie ce se manifestă în special prin intermediul viselor și al proiecțiilor – umbra colectivă, sinele fiind o componentă arhetipală a inconștientului colectiv, conectată inevitabil cu temă Numinosului. Jung spune că ”nimeni nu-și poate realiza Sinele fără să dea dovada cu prisosință de tărie morală, mult curaj, voința și sinceritate, – fiind și o condiție necesară în cea mai aventuroasă și mai importantă călătorie, cea către tine însuți. ”Actul acesta constituie fundamentul indispensabil al oricărei cunoașteri de sine și de aceea întâmpină o considerabilă rezistența…aceasta este prima probă de curaj cerută de drumul spre interior, o proba care-i sperie pe cei mai mulți căci întâlnirea cu sine însuți face parte dintre acele lucruri neplăcute pe care le evităm atâta timp cât putem proiecta în exterior tot ceea ce este greu, dificil, negativ. Cunoașterea de sine este asociată și cu cunoașterea și confruntarea cu propria umbră – iar această este înfricoșătoare ”(Jung, 2003,A, pg.91). La Jung, Umbra (ca arhetip) este personificată de diavol, așa cum Dumnezeu este personificarea Sinelui. Odată ce este conștientizată, umbra poate fi transformată; numai așa energia acesteia poate fi folosită în scop constructiv, devenind sursă de creativitate, de inspirație, spontaneitate. Recunoașterea și confruntarea cu umbra, acceptarea și integrarea în structura de personalitate a acestor trăsături care ne fascinează și ne înspăimântă totodată este așadar o condiție prealabilă în procesul de individuație, cunoașterea a ceea ce suntem cu adevărat în profunzimea ființei noastre.
La F. Jacques (Jung, 1982, p. 247) discursul interior apare ca un mod derivat al discuției cu altul: ”Omul nu știe să comunice cu sine decât în măsura în care știe să comunice cu alții și prin aceleași mijloace”. Așadar, comunicarea cu Sinele nu poate fi decât derivată.
Heinz Kohut în căutările sale spre o nouă psihologie a Sinelui( Kohut, Psihologia Sinelui, p.570,2016), singura psihologie care îl interesează, singura psihologie care este relevantă pentru îmbunătățirea vieții umane sau a calității vieții umane, a urmărit să ajungă la o definire clară și exactă a Sinelui care este un lucru relativ apropiat de experiență; știm că avem un Sine; știm cine suntem, că este ceva continuu în noi; știm că ne trăim pe noi înșine ca pe un centru de inițiativă independentă de a menține o anumită continuitate căreia îi dăm numele de Sine și pe care o trăim ca Sine. Această psihologie este o psihologie a stărilor mentale complexe, a stărilor abisale de conștiință la care ajungem prin empatie și introspecție, dar care evidențiază relativitatea adevărului pe care îl dobândim în noi înșine; însă rezistența și conflictele interioare ne fac să negăm realitatea interioară cunoscută prin empatie și introspecție (propriile noastre gânduri, propriile noastre fantasme, sentimentele noastre și ale altor ființe) sau realitatea exterioară, din mediul înconjurător, tot ceea ce vine înspre noi prin intermediul ochilor, auzului, simțurilor externe. Sinele mai este definit ca fiind o generalizare relativ apropiată de experiența subiectivă a fiecărei ființei umane, întrucât există asemănări între noi ca ființe umane.
Sinele este în același timp nucleul, dar și totalitatea psihicului uman. În vise, el apare ca având diverse vârste, ceea ce arată că ne însoțește în toate etapele vieții, ca un ghid și îi subliniază caracterul atemporal și de omniprezență, care nu poate fi cuprins în totalitate în domeniul conștientului.
Realitatea psihică interioară a individului are o finalitate secretă, iar aceasta este realizarea Sinelui, ca țel interior. Sinele este adesea reprezentat ca o imagine a omului cosmic, ca mister al totalității omului. „Este o imagine a completitudinii, de multe ori reprezentată printr-o ființă bisexuată, formă sub care reconciliază perechea de contrarii psihologice-masculinul și femininul. Această unitate este reprezentată și prin cuplul divin, regal sau în alt fel remarcabil.” (Jung, CW 16 p410, CW 14/1, 149, CW 14/2).Pentru lucrul cu toate aspectele inconștientului, inclusiv pentru relaționarea cu Sinele, este vital ca eul să funcționeze cât mai normal cu putință. Altfel, apare pericolul identificării cu Sinele, care duce la inflaționare. De altfel, păstrarea laolaltă a tuturor contrariilor interioare fără a cădea în extreme, este una dintre cele mai dificile sarcini ale procesului de individuare. Cu cât se amplifică conexiunea cu Sinele, iar persoana încearcă să-și urmeze inconștientul, cu atât nu mai poate acționa numai după placul eului; conexiunea cu sinele apare când vin schimbări majore în viața unei persoane, cum ar fi despărțiri de familie, partener sau anturaj.
Viziunea lui Jung asupra sinelui este atât una structurală, cât și dinamică. În contextul individuării, caracteristica cea mai importantă, devine dinamismul. Jung consideră că Sinele se află în continuă transformare pe tot parcursul vieții, iar toate imaginile arhetipale care ne însoțesc de la naștere până la moarte, sunt aspecte ale acestui arhetip central. Sinele poate fi considerat și o entitate cosmică care apare în viața individului și care se reînnoiește constant.
În accepțiune jungiană, “funcția transcendentă este un proces transformativ psihologic natural. Acest proces transformativ în care atât teza cât și antiteza își au fiecare rolul lor, este un proces de construire care face posibil să meargă un nou conținut care guvernează întreaga atitudine, punând capăt divizării și forțând energia opuselor pe un nou canal.”(M.Minulescu, Complexele, 2015, p.245) Funcția transcendentă este ceea ce alchimiștii au numit a cincea esență, Quinta essentia sau Piatra Filosofală. “Funcția transcendentă ne permite să cuprindem întregul destinului nostru teleologic și să ne găsim relația cu noi înșine și cu lumea.” (M.Minulescu, Complexele, 2015)
Realizarea sinelui reprezintă țelul suprem al psihicului, în care opusele nu mai relaționează prin conflict, ci prin compensare. Sinele devine deci, recipientul și organizatorul tuturor opuselor (Jung, 1946, par.536). Funcția transcendentă face parte din aspectul formator de simboluri al inconștientului, având capacitatea de a unifica inconștientul și conștientul. Scopul acesteia este de a abilita psihicul să realizeze Sinele sau echilibrul psihic suprem, unde toate opusele sunt unificate: pendularea înainte și înapoi a argumentelor și afectelor reprezintă funcția transcendentă a opuselor. Întâlnirea celor două poziții generează o tensiune încărcată cu energie și creează un al treilea lucru viu, o ieșire din suspensia dintre opuse, o naștere care duce la un nou nivel al ființei, la o nouă situație. (Jung, 1916/1957, par.189). Acest al treilea lucru și noul nivel al sinelui, care culminează cu unificarea opuselor, este cvasiidentic cu Sinele.
1.Edinger, unul dintre privilegiații cărora Jung le-a revelat parcursul său a căii Sinelui, prin splendida și inedita interpretare a conceptului de autorealizare de Sine, descoperă astfel baza unui nou sincretism organic al cunoașterii și experienţei umanei, iar perspectiva sa odată înţeleasă, nu poate să nu aibă consecinţe revoluţionare asupra viziunii pe care omul o are asupra propriei persoane și a lumii. Edinger clarifică concepţia lui Jung despre faţa și umbra lui Dumnezeu, referindu- se la Yahve și la Satan ca la cele două aspecte ale uneia și aceleiași divinităţi, pe de o parte, și ale Sinelui, pe de altă parte. Strategia aceasta corespunde pe deplin adevărului psihologic că faţa și umbra fiinţei divine funcţionează ca o oglindă în care se reflectă faţa și umbra omului, în care se arată și profunzimile psihicului uman, proces ce echivalează cu o transformare totală, similară unei renașteri.
Edinger a înţeles că proiectul religios care secondează opera lui Jung interesează cel mai mult individul contemporan și s-a dedicat continuării lui prin toate studiile sale și prin activităţile de formare și îndrumare a analiștilor jungieni din institutele de profil cu care a colaborat.
2. Dem. Zamfirescu în „Cuvânt înainte” la volumul „In căutarea Sinelui”(1999, p. 7-8) arată: „Fie că știm, fie că nu știm, căutam cu toții să ne apropiem de ceea ce Jung numea Sine. Indiferent de forma sub care se prezinta el conștiinței- Iisus, Budda, piatra filosofală a alchimiștilor etc – Sinele îi este transcendent. Arhetipul Sinelui nu poate fi realizat fără reunirea contrariilor: divin-omenesc, bine-rău, conștient-inconștient. Nesfârșit, drumul către Sine este dificil și pentru că eroarea și eșecul ne întâmpina la tot pasul.
Remarcăm o consonanță a gândirii, traversând secole și milenii, între Socrate, Jaspers si V. Lovinescu în orizontul cunoașterii Sinelui. Intâlnim, oare, și astăzi, în societatea actuală, această consonanță a gândirii sau ceea ce psihologia denumește disonanța cognitivă este tot mai mult întâlnită atunci când ființele caută adaptarea la viața socială, urmărind funcționarea și adaptarea optimă , în menținerea sănătății mentale și emoționale? Conform psihologiei umaniste dezvoltată de Carl Rogers şi Abraham Maslow, fiecare persoană este valoroasă în sine. Prin natura sa, ființa umană are capacitatea de a se dezvolta şi de a-şi alege propriul destin, de a-şi valida calităţile pozitive în măsura în care mediul îi creează condiţiile de actualizare a sinelui. Acceptarea necondiţionată (indiferent de performanţe) şi gândirea pozitivă (convingerea că fiecare persoană are ceva bun) sunt atitudini care favorizează dezvoltarea personală.
Cunoaşterea de sine apare ca o necesitate pe parcursul vieții? Cunoașterea de Sine se dezvoltă odată cu experienţa de viaţă prin care trece omul? Există această căutare conștientă? Pe măsură ce persoana avansează în vârstă, este tot mai preocupată de a diminua tensiunile din interiorul său, tensiuni generate de conflictele interioare; apare astfel necesitatea de a descoperi un aspect al Sinelui în Supraeu sau în idealurile Eului; prin acesta ființa umană dobândeşte o capacitate mai mare de autoreflexie. Totuşi, niciodată nu vom putea afirma că ne cunoaştem pe noi înşine în totalitate; cunoaşterea de sine nu este un proces care se încheie odată cu adolescenţa sau tinereţea, ba dimpotrivă, Jung consideră că necesitatea cunoașterii de Sine apare cam la jumătatea vieții și începe cu adevărat prin acel proces de enantiodromie, acea reîntoarcere, refacerea drumului către esență, către Sine, care ne conduce către cunoașterea profunzimilor ființei noastre, către acea expansiune a conștiinței care se revelează gradat până la cunoașterea ultimă a esenței ființei.
Confruntarea cu diverse evenimente ale vieţii cotidiene poate scoate la iveală dimensiuni noi ale personalităţii sau le dezvoltă pe cele subdimensionate. Imaginea de sine este un proces cognitiv, afectiv şi motivaţional individual, dar suportă influenţe puternice de mediu. Tocmai pentru a prezenta mediului o anumită imagine despre sine, ar putea duce uneori la o îndepărtare de sine? Sistemul orientărilor valorice umane și sociale determină partea consistentă a direcţionării personalităţii şi alcătuieşte baza relaţiilor ei cu lumea înconjurătoare, cu alţi oameni, cu sine, baza concepţiei despre lume şi miezul motivaţiei vieţii active, baza concepţiei despre viaţă şi a „filosofiei vieţii”.
După părerea lui M. Rokeach, menirea valorilor umane rezidă în asigurarea unui ansamblu de standarde pentru a direcţiona eforturile noastre în satisfacerea necesităţilor, trebuințelor la toate nivelele ființei. Conform acestora, valorile cele mai importante ale sferei vieţii sunt: dezvoltarea sinelui; satisfacţia spirituală; relațiile sociale; prestigiul personal; situaţia materială; aptitudinile; nivelul personal de individualitate; sfera vieţii profesionale; sfera studiilor, învăţământ; sfera vieţii familiale; sfera vieţii sociale; sfera activităţii fizice. Pe măsură ce devenim preocupați de cunoașterea Sinelui, de funcționarea Sinelui în sensul larg, când cercetăm coeziunea, coerența Sinelui, dobândirea de către Sine a unei forme specifice, a unui pattern devenit în mod esențial permanent de atunci încolo, și modul în care acel pattern interacționează cu mediul, înțelegem Sinele într-un mod diferit, un mod mult mai extins. Pe măsură ce mediul contribuie la formarea sa, la un moment dat, Sinele devine o structură care, deși are propriile limite, este solid formată și din acel moment are liber-arbitru, care este un dat incontestabil al universului psihologic și care nu poate fi văzut decât ca un spațiu de acțiune și reacțiune.
Impulsul de a atinge o conștiinţă mai înaltă caracterizează, se pare, tot mai mulţi oameni ai zilelor noastre. Edinger aduce numeroase dovezi în sprijinul acestor idei și pornește în argumentarea lui de la scăderea influenţei religiilor și îndreptarea căutărilor tot mai mult către spiritualitate, proces care dă un imbold considerabil devenirii de Sine conștiente. Este adevărat că religiile, lucrul spiritual atunci când își realizează funcţiile în viaţa oamenilor, îi pot salva atât de inflaţie a Eului, cât și de alienare. Acest câștig este obţinut însă printr-o pierdere gravă, printr-un efect negativ deloc de neglijat: privarea omului de experienţa individuală a propriilor abisuri și împiedicarea evoluţiei psihice și a funcţionării optime a axei ego-Sine, din cauză că Sinele este proiectat în exterior. Jung ne avertiza că sufletul nostru nu este în siguranţă altundeva decât în noi înșine și nu trebuie lăsat în grija „păstrătorilor de suflete”, oricât credit le-am acorda. I. Mânzat spune de asemenea, că „ în adâncul sufletului nostru, în Sinele care adăpostește divinul lăuntric, putem auzi liturghiile silențioase ale Sinelui”. (Manzat I., Tanase M. – Psihologia tăcerii., p.68, 2006)
Preocuparea mistică, curiozitatea, interesul treaz de a cunoaște Creatorul, cunoașterea esenței ființei noastre, a scânteii divine lăuntrice, a adevărului ultim este prima dovadă a existenței lui Dumnezeu atât în interiorul ființei umane, cât și în întregul Univers. Această preocupare determină stabilirea scopului fundamental al muncii spirituale și al dedicării spre dezvoltarea funcției transcendente a psihicului uman, a ființei care caută să se cunoască pe Sine și care se întreabă „Cine și ce sunt eu, în esență?” , astfel deschizând ușa intuiției și a percepțiilor spirituale. Transcenderea limitărilor evoluționiste înnăscute ale egoului, ale Eului relativ, efemer conduce către adevărata identitate de Sine, Eul real, etern, nenăscut, adimensional, neschimbat, și prin aceasta se ajunge la accesarea și dezvoltarea capacității native a conștiinței înseși, care ignoră toate limitările egoului și a Lumii manifestate, obiective sau subiective. In contrast cu percepția egoului despre Dumnezeu, realitatea absolută a Sinelui este manifestarea lui Dumnezeu ca esență reală a existenței omului. Conștientizarea permanentă a existenței omului ca „eu” înseamnă expresia omniprezentă a Divinității înnăscute a Sinelui. Aceasta este o experiență universală, permanentă, care este pur subiectivă și pentru care nu este posibilă și necesară nici o dovadă. Cunoașterea care apare din interior este firească, accesibilă și provine prin experiență. O astfel de cunoaștere este mai presus de definire sau descriere, ea fiind substratul primordial, confirmabil și universal al puterii și energiei din care se naște atât posibilitatea, cât și actualizarea existenței. In mod paradoxal, subiectivitatea fundamentală este cea care conduce la descoperirea uimitoare a singurei „obiectivități” reale care este posibilă. Chiar și cea mai riguroasă căutare sau cercetare științifică duce la descoperirea faptului că, fără subiectivitate, nimic nu poate fi cunoscut, nici măcar nu s-ar putea spune că există ceva. Conștientizarea conștienței, conștientizarea faptului că ești conștient și conștientizarea conținutului depind toate de apariția acestei subiectivități, care este chiar „Eul”universal al Realității, totalitatea Prezenței ca Sursă omniprezentă a existenței.
Bibliografie:
1.Bazavan A. – Redescoperirea conștiintei, Editura Firul Ariadnei, 2006
2.E.Edinger – Intâlnire cu Sinele, Editura Nemira , 2016
3.Goldberg A.,coord- The Psychology of the Self: A Case Book, New York: International Universities Press, 1978
4.David R. Hawkins – Ochiul Sinelui, Editura Cartea Daath, 2000
5.C.G.Jung,- Răspuns lui Jov, With a new foreword by Sonu Shamdasani, 1952
6.C.G.Jung- Arhetipurile și inconștientul colectiv, editura Trei, București, 2003
7.Kohut H. – The Analysis of the Self. New York: International Universities Press, 1971
8.Manzat I., Tanase M. – Psihologia tăcerii. Liturghiile silențioase ale Sinelui, Editura Psyche, București, 2006
9.Minulescu M., – Complexele. Creativitate sau distructivitate, Editura Trei, București, 2016
10.Tolpin M. – Corrective emotional experience: A self-psychological reevaluation. In The Future of Psychoanalysis, coord. A. Goldberg, New York: International Universities Press
11.Zamfirescu Dem V. – In căutarea sinelui, Editura Trei, București, 2014